Obezitatea afectează de-a lungul vieţii persoane cu diabet de tip 1 în proporţie de 2,8-37,1%. Asocierea celor două condiţii medicale se manifestă prin rezistență sau necesar ridicat de insulină și comportă risc cardiometabolic și de complicații cronice mai mare, în comparație cu persoanele cu diabet de tip 1 cu greutate normală.
Tratamentul dual al obezității și al diabetului de tip 1 este o provocare și nu au fost stabilite, până în prezent, orientări clinice specifice.
Cu toate acestea, o abordare bazată pe o dietă hipocalorică echilibrată, activitate fizică și terapie cognitiv-comportamentală oferită de către o echipă multidisciplinară rămâne a fi cea mai bună practică clinică.
Recent, comitetul de experţi al revistei The Lancet & Endocrinogy a redefinit obezitatea clinică drept o condiţie medicală cronică, deși incomplet înţeleasă, care rezultă din efectul adipozității crescute asupra funcției organelor și țesuturilor, cu sau fără distribuţie neuniformă a acesteia, precum și
criteriile de diagnostic ale acesteia.
Pentru că poate evolua până la complicații cu potenţial letal (de exemplu, infarct, accident vascular cerebral și insuficiență renală), stadiul de obezitate preclinică trebuie monitorizat pentru că comportă un risc variabil însă crescut de obezitate clinică și alte condiţii medicale cronice netransmisibile (de exemplu, diabet de tip 2, boli cardiovasculare, anumite tipuri de cancer și afectarea sănătăţii mintale).
Experţii recomandă utilizarea IMC-ului ca instrument de cercetare epidemiologică sau de screening, decât ca unul de evaluare individuală. Excesul de adipozitate ar trebui confirmat prin testare directă a grăsimii corporale prin cel puțin un criteriu antropometric (de exemplu, circumferința taliei, raportul talie-șold sau raportul talie-înălțime) în plus față de IMC, utilizând metode validate și puncte de cutare adecvate vârstei, sexului și etniei. Cu toate acestea, la persoanele cu IMC foarte ridicat (adică > 40 kg/m2) se poate estima un exces de adipozitate și nu este necesară o confirmare suplimentară.
La fel, persoanele cu statut confirmat de obezitate (adică adipozitate excesivă cu sau fără funcție anormală a organelor sau țesuturilor) să fie evaluate pentru obezitate clinică.
Diagnosticul de obezitate clinică necesită unul sau ambele dintre următoarele criterii principale: dovezi ale unei funcții reduse a organelor sau țesuturilor din cauza obezității (de exemplu, semne, simptome sau teste de diagnostic care arată anomalii ale funcției unuia sau mai multor țesuturi sau organe) sau limitări ale mobilităţii și activităţilor zilnice de bază (de exemplu, îmbăierea, îmbrăcarea, toaleta, continența și alimentația) sau toate.
Persoanele cu obezitate clinică ar trebui să primească în timp util un tratament bazat pe dovezi, cu scopul de a ameliora manifestările clinice și de a preveni evoluția către afectarea organelor-ţintă.
Cu toate acestea, răspunsul la scăderea în greutate prin modificări ale stilului de viață sunt limitate, astfel încât în tratamentul obezității cu diabet de tip 1 poate să fie inclusă şi farmacoterapia anti-obezitate, în ciuda faptului, că în prezent există o lipsă de dovezi, deoarece pacienții cu diabet de tip 1 au fost excluși din studiile clinice privind medicamentele anti-obezitate.
În cazul obezității severe, chirurgia bariatrică s-a dovedit a fi benefică pentru obținerea unei pierderi mari în greutate, pe termen lung și pentru reducerea riscului de complicaţii.
