Revista The Lancet Diabetes & Endocrinology a publicat, recent, un articol semnat de Profesorul Piemonti Lorenzo de la departamentul de Medicină Regenerativă și Transplant al Institutului de Studiu al Diabetului din Milano, Italia. În opinia acestuia, reglementările din sistemele de sănătate ar trebui să considere redefinirea succesului terapeutic în diabetul de tip 1, prin mutarea accentului de la indicatorii glicemici (HbA1c în serie) la reziliența fiziologică, rezultată în urma stabilității metabolice susținute, a protecției împotriva hipoglicemiei severe și a reducerii sarcinii cognitive și terapeutice.
Acestea din urmă sunt reflectate prin datele generate de sistemul de monitorizare glicemică continuă (CGM), de exemplu, de o rată mai mare de 70% a timpului cu valori în intervalul glicemic țintă (în engleză, Time-in-Range (TiR) determină scăderea variabilității și toxicității glicemice, nu doar creșterea speranței de viață cu diabet de tip 1.
Diabetul de tip 1 a devenit o condiție medicală pe termen lung dintr-una asociată odinioară cu decesul precoce, datorită evoluției terapiei intensive cu insulină, a monitorizării continue a glicemiei și a sistemelor hibride în buclă închisă. În ciuda faptului că normoglicemia a devenit un obiectiv realizabil, „decesul rezidual” excesiv și riscul cardiovascular persistă. „Decesul rezidual” se referă la iminența infecțiilor și altor stări medicale grave, care persistă în ciuda aplicării tratamentelor moderne și eficiente, ceea ce-l deosebește de „decesul brut”.
Aceste rezultate reflectă moștenirea biologică de durată a disglicemiei anterioare, inclusiv memoria metabolică și epigenetică asociată cu vulnerabilitatea inflamatorie și vasculară. Pe măsură ce supraviețuirea persoanelor cu diabet de tip 1 se prelungește, morbiditatea se îndreaptă din ce în ce mai mult către declinul cognitiv, depresie, infecții și cancer, în timp ce povara gestionării cotidiene a acestuia rămâne foarte ridicată.
Dovezile sugerează că, scăderea valorilor în serie a hemoglobinei glicozilate (HbA1c) nu se traduce neapărat în ameliorarea proporțională a rezultatelor terapeutice, reziliența fiziologică devenind următoarea frontieră clinică: intervenții care restabilesc reglarea endogenă, reduc variabilitatea glicemică și atenuează stresul inflamator, apropiindu-se astfel de o stare metabolică cât mai fiziologică posibil. Înlocuirea celulelor β — prin transplantul de pancreas sau de insule pancreatice și implanturile derivate din celule stem — ar trebui evaluate mai puțin în funcție de valorile în serie ale HbA1c și mai mult în funcție de siguranța și durabilitatea condiției, conservarea C-peptidei, a timpului petrecut în intervalul glicemic, preferabil, restrâns (> 50% de timp cu valori între 3,9-7,8 mmol/L (70-140 mg/dL) și rezultatele validate raportate de persoanele cu diabet de tip 1.
Mai multe detalii puteți citi aici.
Redactor: Veronica Volcov
